![]()
ION
Istoria lui Ionuţ Ionuţ s-a născut în ianuarie 2019. E al doilea copil în familia noastră. După o sarcină foarte uşoară, o naştere prin cezariană, la fel de uşoară, vestea că posibil copilul are Sindrom Down a venit ca un trăsnet, după care eu personal am rămas suspendată într-o incertitudine întunecoasă, de unde nu aveam idee cînd voi ieşi sau dacă voi ieşi vre-o dată. Nu ştiu de unde creierul meu şi-a proiectat o luminiţă în capătul tunelului, de care mă ţineam din răsputeri. Mai aveam un copil acasă. Mă rugam să rezist, orice ar fi. Din răsputeri încercam să găsesc o conduită corectă pentru situaţia copilului.
Personalul medical de la maternitatea Nr.1 din Chişinău s-a
dovedit a fi foarte bun cu mine, înţelegător, medicul
neonatolog, asistentele medicale mă încurajau chiar, zicîndu-mi
să fiu încrezătoare, că posibil rezultatele analizelor de
cariotip vor arăta că de fapt nu este o modificare genetică, că
se mai întîmplă aşa să fie trăsăturile feţei copilului, şi poate
sindromul nu se va confirma. O asistentă mi-a povestit că are pe
cineva cunoscut cu aşa copilaş, că se dezvoltă bine, că mămica
zice că el spune deja poezii la cei 4 ani ai lui. Altă
asistentă, care mă ajuta la externare, a stat cu mine pînă a
venit soţul şi încerca să îmi explice că de fapt totul depinde
de modul cum gîndim. Le sunt profund recunoscătoare pentru
această atitudine umană.
Totul răsuna ca un ecou în urechile mele. Eu încă nu eram în
stare să percep logic lucrurile. Eram încă în căutarea cazurilor
ca al lui Ionuţ. Internetul din nefericire îmi dădea doar
informaţii groaznice şi amestecate. Am lăsat internetul şi m-am
concentrat pe îngrijirea copilului conform necesităţilor sale
curente. Cînd avea Ionuţ 1 lună jumătate iar am deschis Google
şi, minune, am dat de cîteva interviuri ale unor mămici de la
noi din Chişinău care aveau copilaşi cu SD. Evrica! În articol
se menţiona că acei copilaşi frecventau cîteva centre de
dezvoltare. Am căutat datele de contact ale primului centru
despre care citisem şi ne-am programat pentru o consultaţie la
pediatru, cum îmi imaginam eu. Era Centrul de intervenţie
precoce Voinicel. Am fost primiţi foarte profesionist, de catre
o echipă formată din mai mulţi specialişti: pediatru, neurolog,
psiholog, kinetoterapeut. L-au evaluat pe Ionuţ, mi-au oferit
răspunsuri la cîteva întrebări pe care le aveam eu la acel
moment şi l-au programat pentru kinetoterapie – masaj şi
gimnastică specială pentru fortificarea muşchilor şi stimularea
reflexelor fireşti de mişcare. Au apreciat că el deja stabilea
contactul vizual, ceea ce era un parametru încurajator. După
primele 10 şedinţe am observat abilităţi noi şi o evoluţie
foarte bună. Asta m-a ajutat să îmi revin. Am înţeles conduita
pe care trebuia să o urmăm: gimnastica, masaj, activitate fizică
şi alimentaţie bogată în nutrienţi, fără dulciuri, făinoase şi
grăsimi dăunătoare. De asemenea trebuia să îi stimulăm mişcările
naturale, dezvoltarea vizuală şi auditivă prin imagini
corespunatoare, melodii, discuţii şi menţinerea contactului
vizual cînd îi vorbim. Ulterior am frecventat şi Centrul Tony
Hawks, unde de asemenea am întîlnit specialişti foarte
calificaţi, am beneficiat de kinetoterapie şi terapie
ocupaţională, am primit multe sfaturi şi informaţii utile pentru
o dezvoltare cît mai bună a lui Ionuţ.
La aceste centre am avut ocazia să întîlnesc mămici cu copilaşi
cu SD care de asemenea veneau cu ei la ocupaţii în aceeaşi
perioadă a zilei. Comunicarea cu ele a fost un alt factor care
m-a ajutat să îmi revin din şoc, să realizez că viaţa continuă
şi este posibil să trăieşti decent şi crescînd un copilaş
diferit. Am întîlnit mămici frumoase, puternice, informate,
calme, care ştiu ce au de făcut. Care îşi iubesc copilaşii lor
speciali, care sunt mîndre de ei şi nu se stingheresc să iasă cu
ei în lume, care i-au acceptat aşa cum sunt şi îi consideră
chiar foarte frumoşi şi deştepţi.
De asemenea m-a încurajat faptul că Ionuţ a răspuns pozitiv la
toate şedinţele de masaj, gimnastică sau activităti educative pe
care le-am făcut. El mă încurajează şi prin felul său de a fi.
Este foarte receptiv, inimos, drăgăstos. Am reuşit în timp să ne
conectăm unul cu altul încît comunicarea cu el îmi este foarte
uşoară. Faţă de asemenea copilaş este nevoie de multă acceptare.
Îi explic totul pe îndelete. Dacă nu întelege, nu insist, dar
revin la acel capitol ulterior de fiecare dată cînd am ocazia şi
în timp el însuşeşte ce îi spun şi ce are de făcut. Deasemenea
un aport semnificativ îl are sora mai mare. Deşi este doar cu
trei ani mai mare, dar el repetă după ea tot. Învaţă de la ea să
facă lucruri pe care eu încă nu l-am învăţat.
Iubeşte de mic cărţile, creioanele, pixurile, constructorul şi
asta îmi dă curaj să lucrez cu el cu şi mai mare interes.
Evident că în dezvoltarea acestor copilaşi este foarte
importantă terapia cu specialiştii: kinetoterapeut,
psihopedagog, logoped. Dar nu mă rezum doar la ocupaţii cu
specialiştii. Lucrez cu el în fiecare clipă cît sunt alături, îi
explic, îl las să încerce, îi ofer noi activităti, aşa încît el
să îşi dezvolte o multitudine de simţuri, antrenînd creierul şi
abilităţile sale. Scopul final este dezvoltarea copilului la
maxim cît reuşim. Trebuie obişnuit să fie cît mai independent de
cei maturi, să se autodeservească şi să se orienteze în spaţiu.
Fiecare organism este individual şi se dezvoltă după cum îi
permit propriile lui capacităţi. Limitele sale nu i le poate
cunoaşte nimeni, de aceea îi ofer cît mai mult posibil. Astăzi
sunt mult mai încrezatoare decît acum 2 ani.
De fapt m-am convins în timp că poziţia mamei faţă de situaţia
copilului este una hotărîtoare. Cu cît mai repede mama acceptă
situaţia şi intră în lucrul cu copilul, cu atît mai bine pentru
copil, pentru mamă şi pentru întreaga familie, cu atît mai mari
sunt şansele pentru o dezvoltare cît mai armonioasă a copilului.
Iar pentru a reuşi să facă faţă tuturor situaţiilor, mamele au
nevoie de sprijinul întregii familii. În timp entuziasmul
iniţial al tatălui a mai disparut, cum este şi firesc. Apăruseră
stări de întristare pentru copil, pentru faptul că nu există o
pastilă magică să repare situaţia. Dar cînd copilul a mai
crescut un pic, cînd pe la 6 luni el deja îl deosebea pe tata
dintr-un cerc mai larg de membri ai familiei, cînd au început a
apărea rezultate, soţul s-a încurajat. Şi e foarte important să
vadă şi taţii fiecare mic progres al copilului. Astfel acum,
cind Ionut are 2 ani si 3luni, au o chimie aparte cu tata. Îi
pronuţă numele într-un anumit fel, strigă “tata” pe silabe, şi
au o bucurie amîndoi de la timpul petrecut împreună.
Puterea unui copil, mai ales a celor cu necesităţi speciale,
constă în familia lui, în atitudinea pe care familia sa, sau cel
puţin unul dintre părinţi o adoptă referitor la el, în felul în
care familia îl priveşte şi îl expune societăţii. Unui parinte
sigur în forţele proprii şi în fortele copilului sau nu prea ai
cum să îi demonstrezi contrariul. Si chiar dacă o faci,
părintele nu se va lasa, el oricum va continua să muncească cu
copilul şi vor apărea şi rezultate.
Ionuţ este foarte iubit şi de către bunici. Iniţial am ales să
nu le spun nimic bunicilor despre situaţia lui Ionuţ. Nu mă
simţeam în stare să ţin piept şi durerii pe care îmi închipuiam
că ar fi resimţit-o din cauza asta. Ei l-au îndrăgit atît de
mult, încît atunci cînd au aflat că totuşi el este un copil cu
necesităţi speciale, au continuat să îl iubească şi să îi
aprecieze progresele. Au vorba lor. Ionuţ îi recunoaşte şi
comunică cu ei foarte bine.
Şi să nu uităm că în toate este voia Domnului. De cînd a apărut
Ionuţ am învăţat să preţuiesc fiecare secundă din viaţă. Ionuţ
ne oferă atîta bucurie, atita dragoste, încît nu regret nimic
şi, de fiecare dată cînd dau cu ochii de el prin casă, îi
mulţumesc Domnului că îl am, mă rog să îl ajute să crească
puternic şi sănătos.
|