ION

Istoria lui Ionuţ

Ionuţ s-a născut în ianuarie 2019. E al doilea copil în familia noastră. După o sarcină foarte uşoară, o naştere prin cezariană, la fel de uşoară, vestea că posibil copilul are Sindrom Down a venit ca un trăsnet, după care eu personal am rămas suspendată într-o incertitudine întunecoasă, de unde nu aveam idee cînd voi ieşi sau dacă voi ieşi vre-o dată. Nu ştiu de unde creierul meu şi-a proiectat o luminiţă în capătul tunelului, de care mă ţineam din răsputeri. Mai aveam un copil acasă. Mă rugam să rezist, orice ar fi. Din răsputeri încercam să găsesc o conduită corectă pentru situaţia copilului.

Personalul medical de la maternitatea Nr.1 din Chişinău s-a dovedit a fi foarte bun cu mine, înţelegător, medicul neonatolog, asistentele medicale mă încurajau chiar, zicîndu-mi să fiu încrezătoare, că posibil rezultatele analizelor de cariotip vor arăta că de fapt nu este o modificare genetică, că se mai întîmplă aşa să fie trăsăturile feţei copilului, şi poate sindromul nu se va confirma. O asistentă mi-a povestit că are pe cineva cunoscut cu aşa copilaş, că se dezvoltă bine, că mămica zice că el spune deja poezii la cei 4 ani ai lui. Altă asistentă, care mă ajuta la externare, a stat cu mine pînă a venit soţul şi încerca să îmi explice că de fapt totul depinde de modul cum gîndim. Le sunt profund recunoscătoare pentru această atitudine umană.

Totul răsuna ca un ecou în urechile mele. Eu încă nu eram în stare să percep logic lucrurile. Eram încă în căutarea cazurilor ca al lui Ionuţ. Internetul din nefericire îmi dădea doar informaţii groaznice şi amestecate. Am lăsat internetul şi m-am concentrat pe îngrijirea copilului conform necesităţilor sale curente. Cînd avea Ionuţ 1 lună jumătate iar am deschis Google şi, minune, am dat de cîteva interviuri ale unor mămici de la noi din Chişinău care aveau copilaşi cu SD. Evrica! În articol se menţiona că acei copilaşi frecventau cîteva centre de dezvoltare. Am căutat datele de contact ale primului centru despre care citisem şi ne-am programat pentru o consultaţie la pediatru, cum îmi imaginam eu. Era Centrul de intervenţie precoce Voinicel. Am fost primiţi foarte profesionist, de catre o echipă formată din mai mulţi specialişti: pediatru, neurolog, psiholog, kinetoterapeut. L-au evaluat pe Ionuţ, mi-au oferit răspunsuri la cîteva întrebări pe care le aveam eu la acel moment şi l-au programat pentru kinetoterapie – masaj şi gimnastică specială pentru fortificarea muşchilor şi stimularea reflexelor fireşti de mişcare. Au apreciat că el deja stabilea contactul vizual, ceea ce era un parametru încurajator. După primele 10 şedinţe am observat abilităţi noi şi o evoluţie foarte bună. Asta m-a ajutat să îmi revin. Am înţeles conduita pe care trebuia să o urmăm: gimnastica, masaj, activitate fizică şi alimentaţie bogată în nutrienţi, fără dulciuri, făinoase şi grăsimi dăunătoare. De asemenea trebuia să îi stimulăm mişcările naturale, dezvoltarea vizuală şi auditivă prin imagini corespunatoare, melodii, discuţii şi menţinerea contactului vizual cînd îi vorbim. Ulterior am frecventat şi Centrul Tony Hawks, unde de asemenea am întîlnit specialişti foarte calificaţi, am beneficiat de kinetoterapie şi terapie ocupaţională, am primit multe sfaturi şi informaţii utile pentru o dezvoltare cît mai bună a lui Ionuţ.

La aceste centre am avut ocazia să întîlnesc mămici cu copilaşi cu SD care de asemenea veneau cu ei la ocupaţii în aceeaşi perioadă a zilei. Comunicarea cu ele a fost un alt factor care m-a ajutat să îmi revin din şoc, să realizez că viaţa continuă şi este posibil să trăieşti decent şi crescînd un copilaş diferit. Am întîlnit mămici frumoase, puternice, informate, calme, care ştiu ce au de făcut. Care îşi iubesc copilaşii lor speciali, care sunt mîndre de ei şi nu se stingheresc să iasă cu ei în lume, care i-au acceptat aşa cum sunt şi îi consideră chiar foarte frumoşi şi deştepţi.

De asemenea m-a încurajat faptul că Ionuţ a răspuns pozitiv la toate şedinţele de masaj, gimnastică sau activităti educative pe care le-am făcut. El mă încurajează şi prin felul său de a fi. Este foarte receptiv, inimos, drăgăstos. Am reuşit în timp să ne conectăm unul cu altul încît comunicarea cu el îmi este foarte uşoară. Faţă de asemenea copilaş este nevoie de multă acceptare. Îi explic totul pe îndelete. Dacă nu întelege, nu insist, dar revin la acel capitol ulterior de fiecare dată cînd am ocazia şi în timp el însuşeşte ce îi spun şi ce are de făcut. Deasemenea un aport semnificativ îl are sora mai mare. Deşi este doar cu trei ani mai mare, dar el repetă după ea tot. Învaţă de la ea să facă lucruri pe care eu încă nu l-am învăţat.

Iubeşte de mic cărţile, creioanele, pixurile, constructorul şi asta îmi dă curaj să lucrez cu el cu şi mai mare interes. Evident că în dezvoltarea acestor copilaşi este foarte importantă terapia cu specialiştii: kinetoterapeut, psihopedagog, logoped. Dar nu mă rezum doar la ocupaţii cu specialiştii. Lucrez cu el în fiecare clipă cît sunt alături, îi explic, îl las să încerce, îi ofer noi activităti, aşa încît el să îşi dezvolte o multitudine de simţuri, antrenînd creierul şi abilităţile sale. Scopul final este dezvoltarea copilului la maxim cît reuşim. Trebuie obişnuit să fie cît mai independent de cei maturi, să se autodeservească şi să se orienteze în spaţiu. Fiecare organism este individual şi se dezvoltă după cum îi permit propriile lui capacităţi. Limitele sale nu i le poate cunoaşte nimeni, de aceea îi ofer cît mai mult posibil. Astăzi sunt mult mai încrezatoare decît acum 2 ani.

De fapt m-am convins în timp că poziţia mamei faţă de situaţia copilului este una hotărîtoare. Cu cît mai repede mama acceptă situaţia şi intră în lucrul cu copilul, cu atît mai bine pentru copil, pentru mamă şi pentru întreaga familie, cu atît mai mari sunt şansele pentru o dezvoltare cît mai armonioasă a copilului. Iar pentru a reuşi să facă faţă tuturor situaţiilor, mamele au nevoie de sprijinul întregii familii. În timp entuziasmul iniţial al tatălui a mai disparut, cum este şi firesc. Apăruseră stări de întristare pentru copil, pentru faptul că nu există o pastilă magică să repare situaţia. Dar cînd copilul a mai crescut un pic, cînd pe la 6 luni el deja îl deosebea pe tata dintr-un cerc mai larg de membri ai familiei, cînd au început a apărea rezultate, soţul s-a încurajat. Şi e foarte important să vadă şi taţii fiecare mic progres al copilului. Astfel acum, cind Ionut are 2 ani si 3luni, au o chimie aparte cu tata. Îi pronuţă numele într-un anumit fel, strigă “tata” pe silabe, şi au o bucurie amîndoi de la timpul petrecut împreună.

Puterea unui copil, mai ales a celor cu necesităţi speciale, constă în familia lui, în atitudinea pe care familia sa, sau cel puţin unul dintre părinţi o adoptă referitor la el, în felul în care familia îl priveşte şi îl expune societăţii. Unui parinte sigur în forţele proprii şi în fortele copilului sau nu prea ai cum să îi demonstrezi contrariul. Si chiar dacă o faci, părintele nu se va lasa, el oricum va continua să muncească cu copilul şi vor apărea şi rezultate.

Ionuţ este foarte iubit şi de către bunici. Iniţial am ales să nu le spun nimic bunicilor despre situaţia lui Ionuţ. Nu mă simţeam în stare să ţin piept şi durerii pe care îmi închipuiam că ar fi resimţit-o din cauza asta. Ei l-au îndrăgit atît de mult, încît atunci cînd au aflat că totuşi el este un copil cu necesităţi speciale, au continuat să îl iubească şi să îi aprecieze progresele. Au vorba lor. Ionuţ îi recunoaşte şi comunică cu ei foarte bine.

Şi să nu uităm că în toate este voia Domnului. De cînd a apărut Ionuţ am învăţat să preţuiesc fiecare secundă din viaţă. Ionuţ ne oferă atîta bucurie, atita dragoste, încît nu regret nimic şi, de fiecare dată cînd dau cu ochii de el prin casă, îi mulţumesc Domnului că îl am, mă rog să îl ajute să crească puternic şi sănătos.